“Nu te uita la mine cu privirea aia, te implor!”, imi ziceam
in gand, in mod repetat, de parca el mi-ar fi putut citit gandurile. Adevarul
ca o uram. Ii uram privirea aceea care ma anunta ca se da batut, incetul cu
incetul. Nu concepeam ca el sa inceteze vreodata sa spere. Imi doream din tot
sufletul sa reuseasca sa vada partea buna a tuturor lucrurilor, dar nu a facut
asta niciodata. Nu stiam de ce a devenit un om morocanos si sumbru, probabil
avea motivele lui. De un lucru insa, eram sigura: speranta tot mai exista in el si nu doream sub
nicio forma sa o lase sa moara, chiar daca speranta lui eram eu.
M-am uitat iar la el. Brusc m-am simtit cea mai
neputincioasa fiinta dupa pamant. Cu toata obsesia mea pentru control, cu
nevoia de a-mi impune punctul de vedere, cu tendinta aia de a domina, atunci
eram legata de maini. Nu puteam sa-l ajut si stiam ca singurul care putea
intr-adevar sa faca asta era el insusi.
In momentele alea m-am rugat. M-am rugat sa mai aiba o
frimitura de speranta, nu mai mult. Imi era deajuns.
Frimitura aia poate deveni
o intreaga paine daca ii prinde gustul. M-am mai rugat o data sa nu se mai uite
niciodata cu ochii aia verzi la mine si sa-mi dea de inteles ca acolo se
termina rolul lui. NU SE TERMINA ACOLO NIMIC. Aveam nevoie de el, asa cum el
are de mine. Nu putea sa-mi paseze mie mingea si sa plece de pe teren. Nu era
fair-play.
Il iertasem pentru multe lucruri si stiu ca si el m-a iertat
pe mine la randu-i. Stiam insa ca daca ar renunta nu as mai fi putut sa-l privesc niciodata in ochi. Nu, daca in
privirea lui as fi citit de acum incolo resemnarea.
